E o mare dezbatere în casă de vreo săptămână de când am început să schimb vocea la plâns.

Sunt 2 mari curente antagonice și țin să vă zic că habar n-au de capul lor.

Pe de-o parte se zice că motivele pentru care plâng și, mă rog... "fac ca toate alea"... ar fi de natură biologică. Că încep să simt mai multe și că totul e nou și copleșitor. Parțial adevărat. E multă informație: lumini noi, sunete noi, jungla de pe geam cu aproape o mie de specii de păsări care cântă simultan, tensiune la Roland Garros pe fundal, Tamaș iar se ceartă cu toată lumea la Survivor, creierul meu crește și pe alocuri devine deja prea mult pentru un bebeluș de nici 7 săptămâni!

Alte păreri, și nu-s puține, zic că mă deochi ușor. Și e adevărat, lumea se uită la mine cu insistență! Mă simt sorbit de priviri din toate părțile și n-am antrenament cu atâta atenție buluc! Noroc că am un șnur roșu la picior care mă mai apără, realmente nu știu ce m-aș fi făcut fără!

Motivele adevărate sunt că eu nu mai am răbdare și îmi vine s-o iau la fugă prin casă. Mai c-aș fugi și pe scări, până afară. Nu știu de unde până unde, dar aș pune mâna și pe-o rachetă de tenis, dacă ar fi de mărimea mea. Și mai mare, nu contează. Am chef să joc tenis. Nu știu exact ce-i aia tenis că abia văd alb-negru undeva la jumătate de metru distanță. E ceva dincolo de simțurile mele, dintr-o lume de poveste cu zâne. Asta e, cred că n-am fost atent, și pe șestache mi-a fost ursit să vreau să fiu tenismen ca s-ajungă mama în primul rând în tribune când joc eu finala. Ce plan mai e și ăsta? Pe mine de ce nu m-a întrebat nimeni... încetați să mai faceți planuri pe la spatele meu. Protestez vehement. Din toți rărunchii!!!