Se făcea că eram într-o dup-amiază complet aleatoare în vizită la părinți. Ei încă locuiesc în apartamentul în care eu am copilărit și din când în când am răgaz să scotocesc prin bibliotecă unde găsesc vechituri cu valoare sentimentală: caiete cu primele mele cuvinte scrise, primele mele cărți din copilărie, te-miri-ce foi cu tentative de graffiti de prin liceu.
În dup-amiaza asta depănajul amintirilor ne-a dus la albumele foto de familie – alea cu coperte groase, foi cartonate alternate cu foi de calc, cu poze care o dată cu trecerea timpului se dezlipesc din ce în ce mai mult din aracetul vechi de peste 30 de ani. Era genul ăla de album standard pe vremea comuniștilor cu poze cu margini dantelate, în care cei mai norocoși dintre noi avem și poza aia clasică la 1-2 ani, întins pe cuvertură, în fundul gol. Apoi poze din prima zi de școală sau de la vreo serbare când a venit și vecinul cu aparat foto color care imprima digital data și ora fiecărei poze în colțul din dreapta jos.
Acum toți suntem fotografi sau măcar specialiști în poze de când democrația instagramului și a like-urilor pe social media ne-a calificat (și) în vocația asta. Ce e interesant însă când răsfoiești pozele din copilărie este că valoarea lor estetică sau artistică e secundară. Înainte de internet pozele se făceau cu alt scop – erau mărturii ale trecerii timpului, monumentalizau evenimente speciale și te raportai la ele cu o nostalgie pe care astăzi n-o mai trăim când dăm scroll pe hard, smartphone sau cloud. Am văzut în dup-amiaza aia poze cu părinții mei pe care nu le mai văzusem niciodată și mi-a explodat din nou creierul când am simțit pe pielea mea valoarea pozelor tipărite pe hârtie.
Paranteză – în clasa a 9a jucam foarte mult Heroes of Might and Magic II la un prieten. Multiplayer hot-seat ore și zile în șir. Acolo am descoperit pentru prima oară cuvântul artifact – erau obiecte unicat care dădeau extra skills celui care le culegea de pe hartă.
Când țin în mână o poză veche simt că ating un artifact. Greutatea ei e dincolo de hârtie și imagine fiindcă în balanță atârnă din greu trecerea timpului și momentul irepetabil surprins într-o imagine care dăinuie peste ani.
Și eu cochetez cu fotografia (și cu obsesia trecerii timpului, vezi www.clepsidre.ro) și am acasă pe hard-uri externe tone de terra-bytes de poze (nu am șters niciodată pozele scoase din aparat și le-am păstrat la rezoluție maximă chiar dacă spațiul de stocare era precar câteodată). Pe lângă minoritatea pozelor mai răsărite pe care le postez și eu pe site sau pe instagram, am foarte multe poze personale care n-au ce căuta pe social media sau a căror valoare nu e relevantă decât în inner sanctum – printre prieteni și familie. Ele au devenit în timp artifacte nescoase la lumină.
Încet-încet triez fotografiile vechi și o dată scoase pe hârtie le voi putea răsfoi după bunul plac . Și pentru că sunt mai OCD-ist și pretențios, nu m-au convins niciodată pozele scoase la print-shop-urile ieftine de la coț de stradă sau online de la furnizori cu pedigree. Vin cu aceleași foi îndoite și cu culorile setate pe auto pentru eficiență de costuri și viteză în livrare. Not any more! De-acum pot să le tipăresc acasă la mine pe o imprimată cu 12 cartușe de culoare și pe hârtie fotografică cu aspectul ăla satinat old-school, să le decupez după mărimea pe care o vreau eu și să le așez cronologic în albume foto care vor fi peste ani moștenirea pe care eu fotograful o voi lăsa în urmă pentru mine, prietenii și familia mea.
Și pentru că pot să fac asta pentru oricine simte la fel, am gândit un concept de haute couture digital print care se numește artifact.
Într-o perioadă în care lumea fotografiază cu precădere pentru ochii celorlalți, poate mai e cineva care vrea să-și păstreze amintirile la calitate fără compromis, care nu se degradează în timp (combinația de hârtie fotografică premium cu cerneală pigment garantează culorile peste 100 de ani).
În limbajul de specialitate genul ăsta de print-uri se numesc giclée, fine-art sau archival quality prints.
Am divagat puțin de la ideea cu care începusem articolul, dar revin și închei cu o singură poză – o fotografie pe film tipărită la mine în print boutique (a se citi în biroul meu transformat în mini-atelier de print fotografic).
Dacă vrei și tu să împărtășești ca pe vremuri povestea fotografiilor tale cu cei apropiați, să le oferi un cadou care rezistă în timp și a cărei emoție este atemporală, lasă-mi un mesaj pe artifacturier@gmail.com
Pe https://www.instagram.com/artifact.print.boutique/ vezi mai multe dintre super-puterile de artifact ale pozelor tipărite.
Toate cele bune,
Cristian
PS: am și eu poza aia deocheată de la un an și știu că nu sunt singurul din moment ce și Costel a pomenit într-un show fotografia cu pricina și audiența a izbucnit în râs – semn că era un trend în anii ’80-’90.
